Linkin Park – Hybrid Theory

Ma chinui de câteva zile să scriu primul articol. Startul probabil ar fi fost mai ușor dacă le aveam cu lozincile, dacă eram persoană publică sau, și mai rău, dacă eram o mică vedetă pe Facebook. Niște pseudo-teorii spun că pentru început este necesară o poveste care să releve ce anume m-a îndreptat către lumea blogurilor. Am încercat să fac întocmai (novicii sunt mai coruptibili), apelând la un soi de epopee personală ce se ducea cu aproape 20 de ani în urmă, vremuri în care construiam siteuri și forumuri de dat cu părerea/bătut câmpii, și se termina cu profunda neadaptare la așa-zisele rețele de socializare moderne. Nu mi-a ieșit manevra. Textul mi s-a părut că e în esență ridicol și că urmează prea mult un model îndoielnic. Intrasem într-un impas tehnic și nu mai eram sigur dacă are rost să mă mai agit sau nu. Până când am aflat că s-a sinucis Chester Bennington, unul dintre soliștii vocali de la Linkin Park. Cinic, dar decizia lui de a se spânzura mi-a deschis portița.

Printre altele, îmi place să scriu despre muzică. E un subiect care îmi stârnește imaginația mai mult decât altele. În plus, zona artei dă o mai mare libertate unui anumit tip de speculație, deci e mai potrivită pentru un mediu așa cum este cel de față (probabil că și de-aia majoritatea blogurilor personale sunt vizibil forțate din punct de vedere ”poetic”). Am o listă foarte lunga cu albumele și artiștii pe care vreau să-i comentez aici. Trupa Linkin Park nu făcea parte din ea, cel puțin nu din cea inițială, însă recentul eveniment a schimbat situația.


Linkin Park – Hybrid Theory

Hybrid Theory face parte din categoria albumelor care a împărțit lumea în două. Pe la începutul anilor 2000, atunci când single-urile acestui disc dominau topurile mainstream internaționale, ascultătorii de muzică rock se divizaseră în fani și dușmani Linkin Park. Nu prea exista cale de mijloc. Una dintre explicații ar fi că exact în acea perioadă scena metal se revigora, astfel că succesul cuantificabil (zeci de milioane de copii vândute la nivel mondial) pe care l-a avut o trupă nu-metal a atras atenția într-un mod aparte. În consecință, Hybrid Theory este astăzi un material judecat inevitabil pe două planuri: în sine și prin efectele sociale produse.

O mică istorie 

Cei care în preadolescență nu îndrăgeau 3 Sud Est, Animal X sau Andre (mă limitez voit la spațiul nostru), dar care nici nu se maturizaseră suficient de mult încât să digere megalomania metafizică de pe albumele Dream Theater, au găsit un refugiu în Hybrid Theory. Inserțiile de rap și dj-ială sau lipsa clasicelor solouri de chitară/clape sunt câteva dintre aspectele ce fac ca lucrurile să fie mai accesibile și mai atractive pentru oamenii foarte tineri. Și de aici a rezultat deja legendara opinie conform căreia Linkin Park compune o muzică pentru ”pokemoni” (termenul era uzitat încă de pe atunci, ha!).

Am făcut parte din lista neagră ce-i cuprindea pe copiii care își cumpărasera acest prim disc semnat Linkin Park. Isteria generală de atunci m-a afectat în mod direct. La vremea respectivă nu prea înțelegeam de ce e o crimă abominabilă să dai din cap (și) pe nu-metal. Apoi am început să asimilez ceva mai rațional unele tendințe și să-mi dau seama că vehemenții contestatari se temeau în primul rând de un nou val grunge și de o altă Nirvana care să pună iar metalul în umbră. După cum spuneam, fazele heavy reveneau puternic în atenție după pasul înapoi făcut în anii 90, astfel că fanii acestora au avut un reflex agresiv de respingere, legitim până într-un punct, față de cam tot ce se difuza la MTV, deci și față de Linkin Park. Efectul imediat al ideii că Hybrid Theory e ceva intrinsec dăunător a fost apariția unei reprobabile exigențe. Tinerilor vizați de subiect li s-a cerut să alerge înainte să învețe a merge.

Frustrarea

Pe Hybrid Theory nu se pun întrebări și nu se dau soluții, ci se constată. Latura angoasă a prezentului este expusă printr-una dintre cele mai complicate forme ale sale: frustrarea de aici și acum.

Primul impuls avut la contactul cu invocația retorică de pe acest album a fost că asist la un cadru în care un el vorbește cu/despre o ea, însă nu este nimic explicit în acest sens. Poate la fel de bine fi vorba despre orice x ființă în raport cu societatea sau divinitatea. Acest artificiu tehnic a contribuit foarte mult la popularitatea de care s-a bucurat trupa încă de la debutul ei. Câți dintre noi pot spune că n-au fost frustrați, din varii motive, măcar o dată în viață?

Cât despre muzica în sine, senzația pe care o am astăzi este că prin simplitatea compozițiilor se dorește în primul rând obținerea unei forme palpabile a sentimentului de frustrare. Poate că în timp am devenit prea open minded și poate că-i fac pe băieții de la Linkin Park mai artiști decât sunt, dar iubitorul de muzică din mine, nu specialistul rece (sunt deja destui, mai ales în România), vede acum frumusețea banalului în sound-ul de pe Hybrid Theory.

O dorință și două precizări

Poate că muzica de pe Hybrid Theory nu este cea mai elevată, dar, ca și în cazul unor materiale semnate Limp Bizkit sau Evanescence, ea poate deschide drumuri. Îmi displac total artificialele eterne reîntoarceri, dar zău că nu m-ar deranja dacă astăzi mai mulți copii ar fi la fel de interesați de Hybrid Theory pe cât au fost cei de la începutul mileniului III.

Am ales să mă refer doar la primul disc Linkin Park, nu la activitatea generală a trupei, și pentru că următoarele două producții au fost niște ciorbe reîncălzite (excepția fiind interesanta Numb). Nu stiu încotro s-au îndreptat lucrurile după Meteora. Acum câteva săptămâni mi-a sărit în ochi un articol care prezenta conflictul pe care l-a avut Bennington cu unii fani, motivul fiind direcția muzicală adoptată în ultima vreme, însă nu cunosc detalii.

Probabil că, măcar de dragul titlului, ar fi trebuit să vorbesc mai mult și despre ștreangul lui Bennington. Poate că într-adevăr avea probleme mari cu alcoolul și drogurile, poate că suferea din alte motive, poate că legătura cu Chris Cornell e reală, poate că era nebun (în sens strict medical), poate că n-a trecut peste abuzurile din copilărie sau poate că a vrut să arate că Frustrarea de pe Hybrid Theory n-a fost concepută doar de dragul banilor. Habar n-am. În plus, refuz din principiu să-i judec pe sinucigași. Nu sunt religios, nu-mi place să bag la înaintare clișee legate de Dumnezeu. In the end it doesn’t even matter.

P.S.: În ziua morții lui Chester Bennington, o publicație celebră de la noi afirma prin vocea unor inteligenți jurnaliști că suicidul a survenit deoarece artistul cânta ”rock agresiv și sumbru”. Mă întreb doar dacă Mădălina Manole sau Mălina Olinescu au ținut cont de vreun stil muzical atunci când au decis să-și pună capăt zilelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s