Babymetal – Live at Wembley & Tokyo Dome

Din punct de vedere muzical, n-am înțeles niciodată de ce proiectul Babymetal a divizat atât de mult lumea rockului internațional. Cel puțin aia de pe rețelele de socializare. Conflictul înverșunat pe care fanii trupei japoneze îl au cu contestatarii ei mi se pare ridicol pentru că se bazează pe premise false și snobism.

În primul rând, Babymetal nu a adus nimic nou strict în muzica metal. Aproape fiecare piesă își are corespondentul în discografia unor formații importante (Helloween, Slayer, Dream Theater, Dragonforce, X Japan, Kamelot, Exodus, Testament etc.). De asemenea, nici mult trâmbițata infuzie j-pop nu este chiar atât de pronunțată. Se regăsește, dar nu definitoriu. Există o mare zăpăceală pe care am observat-o și în rândurile criticilor de specialitate: teleportarea trăsăturilor metalului (mai) melodic în zona sonorităților mainstream nipone. La drept vorbind, toate trupele de heavy metal melodice (ha!) au o doză de popăraie. E inevitabil. Pe scena power metal sau symphonic metal nuanța asta se conturează încă foarte clar. Așadar, dacă acceptăm teoria conform căreia Babymetal aduce avangardist laolaltă muzica metal și muzica j-pop, atunci putem la fel de bine spune că cei de la Helloween se uită la TV Tokyo atunci când compun. Câteodată am impresia că sunt singura persoană de pe planetă care s-a întâlnit succesiv cu Ride the Sky, Eagle Fly Free, Kill It, Just a Little Sign, Amore, Akatsuki, IDZ și GJ. Toate aceste piese au un evident numitor comun, iar el nu-i specific japonez.

Apoi îi avem pe true-brothers-of-true-metal-of-true-Valhalla-of-true-beer-of-true… Ăsta-i flancul care vede în dansul fetelor de la Babymetal rațiunea pentru care metalul se (va) duce dracului. Și în felul prin care a luat ființă trupa. De parcă muzica propriu-zisă ar ține imperios cont de mișcările vreunui corp uman. De parcă muzica propriu-zisă e bună sau proastă în funcție de acțiunile trecătoare din fundal. Dacă ar exista o mică sforțare, atunci sunt convins că vajnicii apărători ai ”cultului” gen născut la periferia orașelor din Anglia, în păturile sociale de mijloc – ca să mă exprim elegant, mai ales că unele găști celebre de acolo au fost pre-fabricate -, ar realiza că majoritatea pieselor Babymetal nu sunt cu nimic inferioare altor compoziții metal, în sensul că nu se duc spre vreo zonă mtvistică. Ba dimpotrivă. Câteodată am impresia că sunt singura persoană de pe planetă care s-a întâlnit succesiv cu Metropolis Pt. 1, Another Day, Tales of the Destinies și The One. Toate aceste piese au un numitor comun, iar el nu-i dat de o muzică banală.

Totuși, vibrez cu câteva dintre alte argumente pro și contra Babymetal. Le voi contura  cu ocazia scurtului review pe care am să-l fac concertelor amintite mai sus.

Live at Wembley

Reprezentația pe care Babymetal a susținut-o în Londra pe 2 aprilie 2016 a fost parte dintr-un foarte lung turneu mondial, marcând totodată lansarea celui de-al doilea album de studio (Metal Resistance). Evenimentul a intrat în istorie prin două lucruri: prima trupă japoneză cap de afiș la un show din SSE Arena (Wembley) și numărul cel mai mare de articole vândute în cadrul locației respective.

Ca de fiecare dată într-un show Babymetal, superlativele sunt aduse de Kami Band și de Suzuka Nakamoto. Muzicienii aflați în spatele fetelor dovedesc de ce îi apreciază chiar și cei mai mari hateri ai conceptului. Cu toate că importanța momentului le afectează vizibil dezinvoltura, membrii grupului de instrumentiști predau o lecție de cum se cântă pe viu. Iar solista vocală principală ține din nou pasul cu ei (e drept, mai puțin spectaculos ca-n Live at Budokan). Nu cred că trupa ar fi trecut atât de ușor granițele Japoniei dacă nu beneficia de o voce cu un range permisiv, capabilă să ofere exprimari solide dincolo de CD. Și mai cred că talentul tinerei domnișoare din Hiroshima a contribuit serios la decizia marelui Rob Halford (Judas Priest) de a urca pe scenă alături de Babymetal cu un alt prilej și la apariția piesei Road of Resistance, partitură concepută de către Herman Li și Sam Totman (DragonForce) special pentru formația japoneză. Momentele Akatsuki și Amore din cadrul acestui spectacol relevă potențialul unei trupe clasice (bune) de melodic heavy/power metal cu Nakamoto în frunte.

Însă cam aici se opresc lucrurile frumoase. Urmează o mare bilă neagră ce alimentează atitudinea de respingere a unor persoane față de Babymetal.

Yui Mizuno și Moa Kikuchi fac playback pe toată durata show-ului. Mă miră treaba asta, mai ales că au dovedit polivalență în trecut. Nu neg că mezinele proiectului reprezintă oarecum elementul ”gimmick”, motiv pentru care nici nu pot afirma că-s profund dezamăgit. Vorba lui Ienei (p-asta trebuie s-o știe și Geambașu): ”nu-mi fac iluzii ca să n-am deziluzii”. Cu tot respectul pentru munca simpaticelor dansatoare, eu întotdeauna am luat în calcul doar sfera Nakamoto plus Kami Band. Dar obiectiv vorbind, mimarea cântatului n-are ce să caute într-un concert cu pretențiile Babymetal.

Și două bile gri: 1. Alegerea de a filma un concert bazat în mare măsură pe un disc lansat în Europa cu doar 24 de ore înainte. Piesele noi fie nu au fost asimilate corespunzător, fie n-au ajuns deloc la urechile fanilor până atunci. De aici și amorțeală care se simte câteodată în public, mai ales în zona locurilor de pe scaune. 2. Recunosc că nu sunt impresionat de munca lui Mads Mikkelsen, inginerul de sunet. Habar n-am dacă în SSE Arena se putea face mai mult cu atributele Babymetal, dar rezultatul e sub ce oferă japonezii la ei acasă.

De dragul corectitudinii, trebuie să precizez că cei care au fost acolo și care și-au împărtășit experiența pe net s-au declarat entuziasmați per total. Explicația ar fi că show-ul a fost alcătuit din 17 piese. Pe variantele CD, DVD și Blu-ray sunt incluse doar 13, 7 dintre acestea fiind de pe noul album. Cine merge pe la concerte știe ce vreau să spun. De asemenea, mulți de la fața locului susțin că s-a cântat mai live decât se înțelege din materialul aflat acum la vânzare.

 

Live at Tokyo Dome

Acest dublu spectacol a pus capăt îndelungatei aventuri internaționale. Organizat în două zile consecutive, Live at Tokyo Dome acoperă aproape în totalitate discografia trupei. Concertele au fost susținute în fața a peste 100.000 de oameni pe o scenă desprinsă parcă din Star Wars.

Show-urile Babymetal din Japonia sunt diferite. Totul e mult mai grandios și deosebit. Niponii au niște arene incredibile, iar publicul știe exact când și cum să reacționeze. De altfel, numeroase trupe legendare europene și americane au înregistrat acolo audio/video concerte esențiale pentru cariera lor (Deep Purple, Led Zeppelin, Judas Priest, Dream Theater, Rolling Stones, Accept, Blind Guardian, Ozzy s.a.m.d.). Live at Tokyo Dome continuă tradiția Red Night și Black Night începută cu ocazia recitalului Live at Budokan 2015, oferind în plus cadrul mai potrivit etalării extraordinarelor efecte pirotehnice, de lumini și lasere care însoțesc reprezentația muzicală pe tot parcursul ei.

Despre Kami Band n-are rost să mai povestesc. Băieții ăia sunt imenși, indiferent de formulă sau loc. Dincolo de prestația ireproșabilă pe care o au în timpul pieselor, aceștia impresionează prin virtuozitate și rafinament cu ocazia electrizantelor momente rezervate solo-urilor instrumentale.

Cât despre părțile vocale, situația prezintă detalii mai complicate decât în cazul Budokan, Saitama sau Apocalypse. Nakamoto este cam uzată. Sutele de concerte pe care le-a susținut până atunci la foc continuu, efort la care probabil se adaugă și specificitățile vârstei (în jur de 18 ani), și-au pus amprenta. Nu sună rău deloc, nu falsează, emană mereu forță, iar înaltele sunt lovite precis. Dar periodic se manifestă cu o octavă mai jos și cu un ușor tremurat. În alte circumstanțe m-aș fi declarat mulțumit. Până la urmă, imperfecțiunile cu limite fac deliciul unui concert live. Acum am rețineri. Problema este că ștacheta a fost ridicată foarte sus în trecut. Inevitabil compar prestațiile. Ale Suzukăi în raport cu ea însăși. Și de data asta nu mai asistăm la admirabila simetrie anterioară, ci doar la o bună execuție vocală live. Sigur, muzica pe care o cântă ea nu e K la Meteo sau Mamă, sunt beată. Mai mult, sarcina trebuie îndeplinită în contextul unei coregrafii epuizante, fiind nevoită concomitent să cânte, să danseze, să alerge către toate colțurile măgăoaiei din mijlocul încăperii și să dialogheze cu publicul. Așadar, are circumstanțe atenuante. Însă dacă tiranii care controleaza muzica japoneză, deci și pe Babymetal, ar fi lăsat-o să se odihnească/antreneze mai mult, atunci sunt convins că am fi avut un nou Live at Budokan.

Apropo de dialogat și cântat impreună cu publicul, acest aspect aduce un mare plus show-ului de față. Lucrurile erau relativ mecanizate în anii din urmă. Formația își făcea treaba fără prea multe interacțiuni verbale cu mulțimea. Nu și acum. Nakamoto a căpătat experiență o dată cu trecerea anilor, simțindu-se mult mai stăpână pe mediul înconjurător. Comunicarea de felul ăsta cred că legitimează suplimentar ideea de Metal Resistance.

După cum spuneam, play-listul cuprinde cam toate compozițiile de pe cele două albume de studio. Mai puțin una: From Dusk till Dawn. Speram ca și aceea să fie inclusă pentru că este o piesă cu totul specială. Probabil că starea de fapt menționată mai sus a dus la excluderea ei, melodia cu pricina făcând apel la aptitudinile lui Nakamoto de mezzosoprană. În urmă cu 3-4 ani ar fi executat-o fără probleme. De asemenea, aș fi vrut ca, așa cum se obișnuia, să-și facă loc măcar un cover (White Love sau Kimi to Anime Ga Mitai).

Black Babymetal, adică Mizuno și Kikuchi, se încadrează în același sistem. Vocile lor sunt mai mult pe bandă, deși Moa, spre deosebire de Wembley, mai are microfonul deschis (cu rezerva că poate iar s-a apelat la extra metode de corectură). Interesant este că la sfârșitul concertului Black Night, Nakamoto ține morțiș, într-un mod subtil, să confirme asta. Gestul ei a fost interpretat în zeci de feluri. Ba că a dat o palmă maeștrilor păpușari, ba că a vrut s-o cinstească pe colega ei sau, dimpotrivă, că a vrut să se scoată pe sine în evidență. Un soi de ”eu muncesc cât pentru trei”. Nu știu ce să spun. Cunoscând fileul care desparte j-idolii de companii, parcă aș fi de partea bună a forței. În orice caz, abnegația fetelor cu privire la dans trebuie aplaudată. Structura de Music Hall devine uneori molipsitoare.

Babymetal s-a transformat într-o trupă importantă care vinde, influențează și naște pasiuni înflăcărate. Catalogul ei conține momente sublime și faze de-a dreptul imbecile. Ca să ajungi la Nakamoto & Akatsuki, matematica-metal Tales of the Destinies, atmosfera din Akumu no Rondo  sau solo-urile de pe Ijime, Dame, Zettai, trebuie mai întâi să treci peste delirul comercial deghizat în Fox God și peste felul despotic și kitschos prin care înțeleg patronii japonezi să-și conducă afacerile. Printre alte inepții. Admit că nu toată lumea e dispusă să parcurgă drumul ăsta. Dar cred în viabilitatea mesajului afișat pe ecranele arenei din Tokyo Dome: ”Togheter with the 110.000 Metal Spirits we transcended generations, borders, time and space”. Poate că muzica în sine transcende.

Am vizionat cele trei concerte pe 30 octombrie anul ăsta. Pusesem mai demult mâna pe ele, însă am vrut să le păstrez pentru acea dată. Așa am crezut de cuviință că e mai bine să comemorez. Chestie de simbol. S-au potrivit la fix. Foc mult, artificii, heavy metal, spațiu închis. De notat că toți oamenii prezenți acolo s-au întors liniștiți la casele lor.

În final mai postez câteva înregistrări din Tokyo: superba baladă No Rain, No Rainbow, Syncopation și Amore. Orientativ. La recopiere, mai ales pe platforme video rebele, se pierde din calitate. Pentru o experiență completă recomand torentele sau magazinele. În funcție de bugetul și spațiul de stocare disponibile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s