Un vis împlinit: Kiske & Helloween în România

Mediul în care am copilărit a făcut să iau contact de mic cu multe dintre marile nume ale rock-ului mondial. Casetele cu Metallica, Iron Maiden, Guns’n’Roses, Mr. Big sau Kiss, la care se adăugau autohtonii Compact, Iris și Holograf, au însoțit alte episoade majore care mi-au marcat primii ani de viață (Sailor Moon, Cei Trei Mușchetari, ședințele C.P.U.N. etc.). Cu toate astea, vârsta m-a împiedicat să asimilez corespunzător ce ascultam constant prin ricoșeu. Imitam eu bătutul la tobe folosind niște perne, dar de aici și până la a spune că înțelegeam din scutece muzica respectivă e cale lungă. Apropierea reală a apărut ceva mai târziu, pe la 13-14 ani, atunci când unchiul meu mi-a introdus primele trei albume semnate Helloween: Walls of Jericho și dublul Keeper of the Seven Keys. De atunci mă aflu într-o lume din care nu cred că voi putea ieși.

Accesul la informație în România nu era facil la începutul anilor 2000, chiar dacă barierele erau considerabil mai flexibile în contrast cu decadele anterioare. Internetul încă era un mic lux, el însuși fiind într-un stadiu juvenil. În consecință, relevarea oricăror feluri de date necesita un efort mai susținut decât astăzi. Nu spun asta ca să glorific vremurile de altădată, ci doar pentru a sublinia primul moment din viața mea în care am dorit să aflu tot ce se putea afla despre o formație/artist. Iar el a întâmpinat obstacole ce, odată depașite, mi-au dat un ciudat sentiment de satisfacție. Inițiala dorință de a ști mai multe avea ca bază albumele trupei Helloween din anii `80. La vremea respectivă nu eram conștient de impactul pe care acestea le-au avut asupra scenei rock/metal. Mă entuziasma ce auzeam și atât. Judecata mea virgină din acel răstimp, conform căreia ”Dovlecii” din Hamburg sună tare bine și că Michael Kiske are o voce ruptă din rai, s-a dovedit corectă.

Însă aprofundarea fenomenului Helloween mi-a lăsat și un gust amar pentru că formula trupei din perioada la care am făcut referire nu mai era aceeași în zilele îndrăgostirii mele. Ingo Schwichtenberg, bateristul grupului, fusese învins de o boală cumplită (schizofrenie) ce l-a împins la suicid, Kai Hansen, unul dintre chitariști și compozitori (plus solist vocal pe primul disc), n-a mai suportat tensiunile din interiorul trupei, alegând să plece și să formeze Gamma Ray, acțiunea lui fiind urmată, din motive similare, și de Michael Kiske. Au urmat ani de procese și declarații acide între membrii Helloween rămași în viață care parcă duceau într-un singur punct: imposibilitatea de a-i mai vedea/asculta vreodată împreună. Mai mult, Kiske a ales după despărțire să întrerupă orice contact cu sonoritățile care l-au consacrat, astfel că scena metal nu s-a mai putut bucura mult timp de vocea lui. Publicului îi rămânea doar să viseze și să se uite în urmă. Până când apele s-au mai liniștit și Tobias Sammet (Edguy) l-a convins să se alăture proiectului Avantasia. Au urmat, printre altele, colaborarea sa cu simpatica Amanda Somerville și formarea unei noi trupe, Unisonic, alături de vechiul camarad, Kai Hansen. Momente dulci pentru nostalgici. Dar totul reitera cumva utopia unei eventuale reuniri Helloween.

În acest context, tot ce puteam face era să extrag indirect esența. Mai întâi a fost concertul Gamma Ray de la Sibiu din 2008, acolo unde Hansen a interpretat multe dintre piesele pe care le-a compus în calitate de component Helloween. Apoi, în 2013, a avut loc o reunire parțială, împăciuitorul Kai urcând alături de Helloween pe scenă cu ocazia unui turneu care, din fericire, nu a ocolit capitala noastră. Evenimentul cu pricina mi-a dat senzația că mi se oferă ceva mult peste așteptări, că sunt privilegiat. Simțeam în timpul show-ului de la Arenele Romane că ar trebui să nu visez la mai mult și să trăiesc clipa, în ciuda absenței lui Kiske. Recunosc, n-am prea putut. Mă consola doar gândul că poate la un moment dat va fi și un spectacol Unisonic prin care să forțez reîntregirea cercului la nivel personal.

Și totuși minunea s-a produs. După exact 30 de ani de la apariția primului Keeper, Weikath, Grosskopf, Kiske și Hansen au decis să lase în urmă vanitatea, pornind, împreună cu componenții actuali ai trupei, Andi Deris, Sascha Gerstner și Dani Loble, într-un turneu de reuniune denumit Pumpkins United.

helo1

Factorii care că au contribuit la reconcilierea mult așteptată cred că au legătură cu activitatea intensă avută de Kiske în ultimii ani, una care de la sine transmitea semnale puternice, felul de a fi al lui Hansen, un tip care în general a și trăit conform mesajului artistic promovat, zona tampon reprezentată de Sammet (un fan înrăit Helloween și Kiske) încă din anii 90, plus timpul ce vindecă rănile, dovadă în acest sens fiind scuzele prezentate personal de Weikath lui Kiske. De asemenea, se poate invoca și o formă de înțelepciune potrivită cu vârsta. Oricare ar fi motivele, acțiunea lor este în sine o lecție de viață. Mai ales pentru bătrânii noștri artiști care se dau în judecată o dată la trei ore.

Am fost foarte fericit atunci când am văzut afișul oficial care anunța o serie de spectacole în alcătuirea aproape de aur. Atunci nu se vorbea și despre o vizită în România, dar pentru mine nu mai conta. Îmi era suficient să-i știu din nou laolată. Ca într-un roman fantastic la finalul căruia eroii se află iar, după multe peripeții, pe același meleag. Apoi a venit vestea că Helloween a inclus și Bucureștiul pe lista Pumpkins United, moment în care, având în vedere ce s-a tot întâmplat în ultimii ani prin capitală, m-am simțit norocos că am supraviețuit îndeajuns. Nu de alta, dar obișnuiesc să merg la concerte. Și cu metroul.

Acum despre show-ul propriu-zis.

Am să încep cu partea legată de organizare.

Numeroasele evenimente la care am fost de-a lungul vieții au avut deseori un numitor comun: dezamăgirea, chiar revolta, provocată de organizare. Cu foarte mici excepții, concertele din România dădeau senzația că-s făcute de autiști (ca să mă exprim frumos). De la berea foarte diluată și până la lipsa totală a confortului, cauzată de lucruri precum sistemul de acces/ieșire, supra popularea, toalete de tip Cernobîl după explozie sau mecanismele de aerisire, coroborate cu nesimțirea autohtonă (fumat în interior, certat cu săpunul s.a.m.d.), prezența la un show necesita o mare doză de îngăduință, răbdare și instinct de conservare. Da, artiștii de pe scenă mai alinau situația, în sensul că băgau mizeria sub preș prin simpla lor prezență, dar problemele rămâneau, ajungându-se acolo unde știm cu toții. Ei bine, acum am fost mulțumit. Sigur că Romexpo, spre deosebire de corturile improvizate și fabricile din alte părți, e o locație care ridică mingea la fileu. Dar am asistat și acolo la organizări dezastruoase (Scorpions), așa că simt nevoia să-i aplaud pe cei care s-au ocupat de ultimul concert Helloween. Intrarea și ieșirea au fost line, atmosfera nu a fost deloc sufocantă, neexistând de data asta cunoscuta Operațiune Sardina, căldura nu a fost dată în exces de zel, iar la jetoane, produse și garderobă nu se aștepta mai mult de cinci minute.

Apropo de garderobă, știu că sunt multe ființe care de obicei se isterizează când e pe bani. Probabil sunt tot alea care înjură taxa de pod de la Fetești. Că de ce dincolo e gratis, că de ce trebuie să plătești pentru fiecare haină în parte, ținând morțiș să-și descopere ipocrizia printr-o pseudo-argumentare care face referire la principii bizare, nu la cost în sine. De parcă n-ar fi evident că problema e cheltuitul în plus. Adică 3-4 lei. Căci despre suma asta vorbim. Penibil. Vrem să nu pierdem timp, lucrurile să fie și în siguranță, dar pe degeaba dacă se poate. Că de multe ori rândul e kilometric chiar și dacă se plătește, e altă poveste. Acum facem apel la principii. Nu? Sau ne așteptăm să plouă întotdeauna cu voluntari? ”Voluntari”, ca să fim ceva mai ancorați în realitate. Zău, unii parcă s-au născut ieri. Mai rămâne să cerem mâncare și băutură pe nimic. Și așa trăim într-o țară în care doar fraierii plătesc întreg biletul la transportul în comun.

Trecând peste românism, să vedem cum a fost concertul.

Din fericire, n-a cântat nimeni în deschidere. Algerea pare-se că a aparținut celor de la Helloween. Speculez că are legătură cu lunga durată a show-ului lor: aproape trei ore. Ca atare, probabil s-a luat în considerare efortul fizic la care e supus publicul. Am fost astfel scutiți de vreun Trooper sau altă bălărie.

Marea întrebare pe care mi-am pus-o înainte a fost cum vor reuși Kiske și Deris să fie în consonanță. Sigur că existau deja înregistrări din show-urile precedente, dar intenționat nu le-am verificat. Am vrut să trăiesc din plin clipa și să găsesc pe viu răspunsurile. Micile mele îndoieli s-au spulberat încă de la start. Prima piesă din play-list, Halloween (cea mai lungă de pe scena heavy metal la momentul apariției, minus Marinarul Maiden), ne-a transpuns fără ocolișuri în curajoasă recentă paradigmă a grupului, dovedind că muzicienii n-au căutat prea mult cheia eliminării oricăror posibile (și la o adică scuzabile) discrepanțe majore. Cei doi s-au potrivit de minune pe tot parcursul serii.

Dar acest concert nu a fost un duet perpetuu. Responsabilitățile vocale au alternat, fără să fie trecută cu vederea epoca Walls of Jericho în care Hansen era frontman. Așadar, nu am asistat doar la un concert Helloween, ci la o autentică istorie a grupului. Din 1984 și până astăzi. Bineînțeles că nu s-a trecut prin toate cele 15 albume, în ciuda faptului că setlistul a numărat nu mai puțin de 24 de piese, dar nici nu era nevoie. Conta reliefarea erei în cauză.

Spectacolul a fost însoțit de imagini care rulau pe ecranul gigant din spatele băieților. Între piese erau difuzate secvențe amuzante cu dovleci animați, iar in timpul recitalului acestea mergeau mână în mână cu versurile. Recunosc că n-am prea fost atent la ele. Am preferat să-mi țin ochii pe Kiske și compania. La ecrane m-am uitat o viață întreagă.

Este greu să pun degetul pe câteva puncte culminante. Totul a fost la înălțime. Germanii sunt niște profesioniști desăvârșiți. Pentru ei n-a contat că în fața lor nu sunt zecile de mii de oameni cu care probabil sunt obișnuiți. Am fost tratați cu multă căldură și cu o muzică interpretată impecabil, atât din punct de vedere instrumental, cât mai ales vocal; Kiske și Deris parcă devin mai buni pe măsură ce îmbătrânesc. Încărcați cu o energie molipsitoare, cei de la Helloween m-au făcut să înțeleg și mai bine care e rolul artei: transcenderea frontierelor în toate chipurile posibile. Și extragerea sevei necesare înfruntării rahatului de zi cu zi.

Există totuși câteva momente care îmi vor rămâne mai pregnant în suflet pentru totdeauna: I`m Alive, prima piesă cântată doar cu Michael la voce, interval ce mi-a dat prilejul să realizez ce chestie incredibilă experimentez, solo-ul de tobe al lui Dani care a reprezentat un tribut emoționant adus lui Ingo, balada Forever and One în timpul căreia m-am gândit că le-am văzut și auzit pe toate, Kiske interpretând Helloween din epoca post-Kiske, și finalul concertului, marcat de imnul I Want Out, care a fost acompaniat de un spectacol electrizant de confetti și de baloane uriașe.

Acum, îngroparea securii razboiului la care m-am referit mai sus se referă exclusiv la Helloween-ul optzecist. Per total, lucrurile sunt mai sumbre pentru că Uli Kusch și în special Roland Grapow nu fac parte din proiectul Pumpkins United. Având în vedere că ambii au contribuit serios la ținerea în viață a grupului atunci când situația scăpase oarecum de sub control și la dezvoltarea substanțială a discografiei, cred că lipsa lor e o mare bilă neagră. Dovleci uniți și nu prea. Din interviurile pe care le-am citit, pisica moartă se aruncă de colo-colo. ”Helloween style”? Grapow susține că nimeni nu l-a invitat, că Weikath nu vrea să dea ochii cu el, Kiske zice că ceilalți l-au întrebat dacă vrea să facă parte din schiță, primind un refuz. Însă tot Kiske spune: ”He’s probably still hurt. I know how it feels. When this stuff is fresh, it’s difficult”. Poate că într-adevăr e doar o chestie de timp și poate că vom vedea într-o zi o reunire completă. Trecutul recent ne învață să sperăm. Acesta e singurul lucru care nu mi-a plăcut la show-ul Helloween de la Romexpo. Ar mai fi și omisiunea piesei March of Time.

Helloween și Kiske reprezintă pentru mine ceva ce s-ar putea numi trupă de suflet. Nu doar că mi-au deschis poarta către o sferă fascinantă, ci mi-au fost și prieteni apropiați în clipe pline de fericire și în momente foarte dificile. Memorii tari își găsesc corespondentul în activitatea lor artistică. De-aia cred că aș fi fost mulțumit și dacă nemții ar fi venit în București doar ca să doarmă pe scena. N-a fost cazul. Iar eu am mai bifat un vis împlinit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s