Un vis împlinit: Kiske & Helloween în România

Date fiind evenimentele petrecute în ultimii ani prin capitală, mă simt norocos că am supraviețuit îndeajuns de mult cât să asist pe viu la reunirea Helloween în formulă aproape de aur. Nu de alta, dar obișnuiesc să merg la concerte. Și cu metroul.

Încep cu partea legată de organizare pentru că m-au iritat unele comentarii.

Numeroasele evenimente la care am fost de-a lungul vieții au avut deseori un numitor comun: dezamăgirea, chiar revolta, provocată de organizare. Cu foarte mici excepții, concertele din România dădeau senzația că-s făcute de autiști (ca să mă exprim frumos). De la berea foarte diluată și până la lipsa totală a confortului, cauzată de lucruri precum sistemul de acces/ieșire, supra popularea, toalete de tip Cernobîl după explozie sau mecanismele de aerisire, coroborate cu nesimțirea autohtonă (fumat în interior, certat cu săpunul s.a.m.d.), prezența la un show necesita o mare doză de îngăduință, răbdare și instinct de conservare. Da, artiștii de pe scenă mai alinau situația, în sensul că băgau mizeria sub preș prin simpla lor prezență, dar problemele rămâneau, ajungându-se acolo unde știm cu toții. Ei bine, acum am fost mulțumit. Sigur că Romexpo, spre deosebire de corturile improvizate și fabricile din alte părți, e o locație care ridică mingea la fileu. Dar am asistat și acolo la organizări dezastruoase (Scorpions), așa că simt nevoia să-i aplaud pe cei care s-au ocupat de ultimul concert Helloween. Intrarea și ieșirea au fost line, atmosfera nu a fost deloc sufocantă, neexistând de data asta cunoscuta Operațiune Sardina, căldura nu a fost dată în exces de zel, iar la jetoane, produse și garderobă nu se aștepta mai mult de cinci minute.

Apropo de garderobă, știu că sunt multe ființe care de obicei se isterizează când e pe bani. Probabil sunt tot alea care înjură taxa de pod de la Fetești. Că de ce dincolo e gratis, că de ce trebuie să plătești pentru fiecare haină în parte, ținând morțiș să-și descopere ipocrizia printr-o pseudo-argumentare care face referire la principii bizare, nu la cost în sine. De parcă n-ar fi evident că problema e cheltuitul în plus. Adică 3-4 lei. Căci despre suma asta vorbim. Penibil. Vrem să nu pierdem timp, lucrurile să fie și în siguranță, dar pe degeaba dacă se poate. Că de multe ori rândul e kilometric chiar și dacă se plătește, e altă poveste. Acum facem apel la principii. Nu? Sau ne așteptăm să plouă întotdeauna cu voluntari? ”Voluntari”, ca să fim ceva mai ancorați în realitate. Zău, unii parcă s-au născut ieri. Mai rămâne să cerem mâncare și băutură pe nimic. Și așa trăim într-o țară în care doar fraierii plătesc biletul întreg la transportul în comun.

Trecând peste românism, să vedem cum a fost concertul.

Din fericire, n-a cântat nimeni în deschidere. Algerea pare-se că a aparținut celor de la Helloween. Speculez că are legătură cu lunga durată a show-ului lor: aproape trei ore. Ca atare, probabil s-a luat în considerare efortul fizic la care e supus publicul. Am fost astfel scutiți de vreun Trooper sau altă bălărie.

Marea întrebare pe care mi-am pus-o înainte a fost cum vor reuși Kiske și Deris să fie în consonanță. Sigur că existau deja înregistrări din show-urile precedente, dar intenționat nu le-am verificat. Am vrut să trăiesc din plin clipa și să găsesc pe viu răspunsurile. Micile mele îndoieli s-au spulberat încă de la start. Prima piesă din play-list, Halloween (cea mai lungă de pe scena heavy metal la momentul apariției, minus Marinarul Maiden), ne-a transpuns fără ocolișuri în curajoasă recentă paradigmă a grupului, dovedind că muzicienii n-au căutat prea mult cheia eliminării oricăror posibile (și la o adică scuzabile) discrepanțe majore. Cei doi s-au potrivit de minune pe tot parcursul serii.

Dar acest concert nu a fost un duet perpetuu. Responsabilitățile vocale au alternat, fără să fie trecută cu vederea epoca Walls of Jericho în care Hansen era frontman. Așadar, nu am asistat doar la un concert Helloween, ci la o autentică istorie a grupului. Din 1984 și până astăzi. Bineînțeles că nu s-a trecut prin toate cele 15 albume, în ciuda faptului că setlistul a numărat nu mai puțin de 24 de piese, dar nici nu era nevoie. Conta reliefarea erei în cauză.

Spectacolul a fost însoțit de imagini care rulau pe ecranul gigant din spatele băieților. Între piese erau difuzate secvențe amuzante cu dovleci animați, iar in timpul recitalului acestea mergeau mână în mână cu versurile. Recunosc că n-am prea fost atent la ele. Am preferat să-mi țin ochii pe Kiske și compania. La ecrane m-am uitat o viață întreagă.

Este greu să pun degetul pe câteva puncte culminante. Totul a fost la înălțime. Germanii sunt niște profesioniști desăvârșiți. Pentru ei n-a contat că în fața lor nu sunt zecile de mii de oameni cu care probabil sunt obișnuiți. Am fost tratați cu multă căldură și cu o muzică interpretată impecabil, atât din punct de vedere instrumental, cât mai ales vocal; Kiske și Deris parcă devin mai buni pe măsură ce îmbătrânesc. Încărcați cu o energie molipsitoare, cei de la Helloween m-au făcut să înțeleg și mai bine care e rolul artei: transcenderea frontierelor în toate chipurile posibile. Și extragerea sevei necesare înfruntării rahatului de zi cu zi.

Există totuși câteva momente care îmi vor rămâne mai pregnant în suflet pentru totdeauna: I`m Alive, prima piesă cântată doar cu Michael la voce, interval ce mi-a dat prilejul să realizez ce chestie incredibilă experimentez, solo-ul de tobe al lui Dani care a reprezentat un tribut emoționant adus lui Ingo (bateristul din perioada optzecistă, învins de o boală cruntă, schizofrenie, la doar 30 de ani), balada Forever and One în timpul căreia m-am gândit că le-am văzut și auzit pe toate, Kiske interpretând Helloween din epoca post-Kiske, și finalul concertului, marcat de imnul I Want Out, care a fost acompaniat de un spectacol electrizant de confetti și de baloane uriașe.

Din păcate, Uli Kusch și în special Roland Grapow nu fac parte din proiectul Pumpkins United. Având în vedere că ambii au contribuit serios la ținerea în viață a grupului atunci când situația scăpase oarecum de sub control și la dezvoltarea substanțială a discografiei, cred că lipsa lor e o mare bilă neagră. Dovleci uniți și nu prea. Din interviurile pe care le-am citit, pisica moartă se aruncă de colo-colo. ”Helloween style”? Grapow susține că nimeni nu l-a invitat, că Weikath nu vrea să dea ochii cu el, Kiske zice că ceilalți l-au întrebat dacă vrea să facă parte din schiță, primind un refuz. Însă tot Kiske spune: ”He’s probably still hurt. I know how it feels. When this stuff is fresh, it’s difficult”. Poate că într-adevăr e doar o chestie de timp și poate că vom vedea într-o zi o reunire (aproape) completă. Trecutul recent ne învață să sperăm. Acesta e singurul lucru care nu mi-a plăcut la show-ul Helloween de la Romexpo. Ar mai fi omisiunea piesei March of Time.

Helloween și Kiske reprezintă pentru mine ceva ce s-ar putea numi trupă de suflet. Nu doar că mi-au deschis poarta către o sferă fascinantă, ci mi-au fost și prieteni apropiați în clipe pline de fericire și în momente foarte dificile. Memorii tari își găsesc corespondentul în activitatea lor artistică. De-aia cred că aș fi fost mulțumit și dacă nemții ar fi venit în București doar ca să doarmă pe scena. N-a fost cazul. Iar eu am mai bifat un vis împlinit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s